El

 

Ultima oară când ne-am întâlnit nici măcar nu am putut să îl privesc. Asta pățesc cu orice persoană care suferă din anumite motive. Stăteam față în față și nu puteam să mă uit la el. Pentru că mă încercau o grămadă de sentimente, pentru că simțeam că nu îi era bine, nu îi era confortabilă starea lui de atunci. Cui i-ar fi fost?! Îl priveam pe furiș, cu coada ochiului, să nu aibă timp să vadă milă în ochii mei. Nu știam că aia avea să fie ultima dată când ne vedeam. Inevitabilul a venit mai repede decât credeam. Și, deși eram conștientă de ce urma să se întâmple, nu eram pregătită. E adevărat, eram un copil. Cert e că niciodată nu ești pregătit să pierzi pe cineva.
A fost cumplit. De fiecare dată când cineva vorbea despre EL sau îi auzeam numele, efectul era același, izbucneam în plâns. Același lucru mi se întâmplă și acum, doar că reușesc să mă controlez. Uneori. Derulam filmul constant și îmi doream să am ocazia să îl privesc mai mult, să-i spun multe și să-mi cer iertare pentru fiecare dată când l-am supărat cu toanele mele de copil zăpăcit.

Bebeluș din colecția personală Cristina Georgescu

Bebeluș
din colecția personală Cristina Georgescu

La câteva zile după am avut cel mai real vis din toată viața mea. Un vis pe care mi-l amintesc aproape perfect. Un vis frumos și ciudat. Mergeam undeva cu ai mei, cu trenul. Am ajuns într-o stație unde urma să staționeze mai mult decât de obicei. Am zis că am timp să cobor să-mi cumpăr ceva (de mâncare, cred). Ca să vezi și să nu crezi, calculele mele au fost greșite și trenul a plecat când eu eram la magazin. M-am grăbit să-l prind și, la ultimul vagon, un domn m-a ajutat să urc. Mi-am ridicat privirea doar când am ajuns sus și m-am simțit în siguranță. Atunci am rămas fără cuvinte. Era EL. Așa cum mi-l aminteam eu, cu costumul lui pe care îl știam, bine pus la punct, ca de obicei. Am luat loc. Era liniște prin jur. Stăteam față în față. EL era fericit, iar eu și mai și. Eram numai un zâmbet. Mi-a spus atunci 2 vorbe, ce aveam nevoie să aud. M-a rugat apoi să dansez cu EL. Și am dansat până m-am trezit, din păcate. A fost un vis scurt, dar exact ce trebuia. M-am simțit împăcată.
Au trecut 10 ani de atunci. Ai spune că timpul vindecă răni și te ajută să treci peste. Eu spun doar că timpul le adâncește și le face să doară mai tare.

*în cea de-a doua fotografie este EL, fotografiat de Costică Acsinte. Cam aceeași față am și eu când nu-mi convine ceva sau când mi se pune pata…
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s